Sindromul copilului zgâlțâit.

Dr. Elena MateiSindromul copilului zgâlțâit, cunoscut în limba engleză prin termenul de shaken baby syndrome, se definește printr-o serie de leziuni la nivelul creierului, retinei, coastelor și membrelor, apărute ca urmare a zgâlțâirii violente a copilului. A fost descris în anul 1970 de către dr. John Coffey, radiolog și dr. Grethkelch Norman, neurochirurg.

Sindromul copilului zgâlțâit apare când copilul plânge, iar adultul depășit de situatie, îl ia de subsuori și-l zgâlțâie cu putere, în încercarea de a-l face să nu mai plângă, fără a fi neapărat un act răuvoitor.

Mai frecvent, sunt afectați copiii sub 2 ani, dar se poate întâlni și la copiii până la vârsta de 5 ani. Incidența maximă este între 6 și 8 săptămâni de viață, moment în care bebelușii tind să plângă cel mai mult. De asemenea, incidența mai mare apare la copiii de sex masculin, cei proveniți din sarcini nedorite. Gemenii se confruntă cu un risc mai mare de a fi zgâlțâiți decât copii unici. Studiile arată că atât femeile, cât și bărbații de orice vârstă, indiferent de nivelul economic și educațional, se pot afla în situația de a zgâlțâi un copil ca urmare a frustrării pe care o simt atunci când un acesta nu se oprește din plâns. Incidența este mare și în cazul familiilor monoparentale, familii instabile, afecțiuni psihiatrice, cum ar fi depresia postpartum, violența domestică, absența unui suport social adecvat, abuz de alcool sau droguri.

Trebuie reținut faptul că sindromul copilului zgâlțâit nu apare ca o consecință a următoarelor activități, care sunt de evitat putând fi și ele periculoase:

  • aruncatul copilului în aer;
  • legănatul viguros în brațe sau pe picioare;
  • alergatul sau mersul pe bicicletă cu copilul;
  • căderile din pat.

Consecințele zgâlțâirii copilului sunt deosebit de severe, datorită particularităților unice ale corpului celui mic:

  • capul unui copil este greu, aproximativ 25% din greutatea corporală;
  • mușchii gâtului sunt mult mai slab dezvoltați, comparativ cu adultul și nu sunt capabili să limiteze mișcările capului în timpul zgâlțâirii violente;
  • spațiul din interiorul cutiei craniene care înconjoară creierul copilului este mai mare decât la adult și permite creierului să se deplaseze pe distanțe mai mari și să sufere o accelerație mai mare înainte de a întâmpină rezistență;
  • creierul unui copil nu este complet dezvoltat și este foarte susceptibil la leziuni determinate de forțele de accelerație. Vasele sanguine sunt fragile și se pot rupe ușor.

Leziunile răspunzătoare de manifestările ulterioare sunt:

  • hematom subdural;
  • hemoragie subarahnoidiană;
  • leziuni cerebrale directe sau hipoxice secundare stopului respirator;
  • ruptura proceselor axonale;
  • hemoragii retiniene;
  • leziuni ale nervului optic;
  • leziuni cutanate;
  • leziuni costale;
  • leziuni ale membrelor, fracturi, echimoze.

Simptomele pot apărea fie imediat, fie la câteva ore, maximum 4-6 ore, și pot fi :

  • alterarea stării de conștiență;
  • letargie asociată cu iritabilitate;
  • comă;
  • convulsii;
  • lipsă de răspuns la stimuli;
  • tulburări de vorbire, tulburări de somn;
  • sângerare sau scurgere de lichid cefalorahidian;
  • incapacitatea de a urmări un obiect cu privirea;
  • pupila dilatată;
  • apetit scăzut sau absent;
  • vărsături;
  • stop cardiac;
  • deces.

De reținut că orice copil  care a avut acest sindrom, nu va mai fi un copil normal dezvoltat. Sechelele cu care pot rămâne acești copii sunt:

  • paralizii;
  • convulsii;
  • tulburări de comportament;
  • tulburări de vedere;
  • retard psihomotor;
  • pierderea auzului;
  • orbire.

Investigațiile paraclinice ce se recomandă sunt:

  • radiografii osoase (ale membrelor, costale, coloană vertebrală, craniu);
  • teste de sânge;
  • tomografia craniană computerizată;
  • rezonanța magnetică craniană;
  • examen oftalmologic;
  • teste auditive.

Tratamentul acestui sindrom este un tratament de urgență, se impune internare imediată și începerea investigațiilor paraclinice.

De reținut!

  • Plânsul este normal și constituie o metodă de comunicare: fie îi este foame, fie îi este prea cald sau frig, are nevoie să i se schimbe scutecul, este obosit, are probleme de sănătate, reacționează la stresul persoanei care îl îngrijește, are nevoie să fie ținut în brațe și mângâiat etc.
  • Sugarii  nu plâng ca să ne înfurie, să ne supere pe noi sau să se răsfețe!
  • Durata plânsului la bebelușii sănătoși este estimată la 2 ore/zi la 2 săptămâni de viață, la 6 săptămâni de viață poate ajunge la 3 ore/zi, iar la 3 luni poate plânge cam 1 oră pe zi. În funcție de temperamentul și personalitatea lor și a părinților, unii plâng mai mult, alții sunt mai linistiți.

Sfaturi pentru a calma un copil care plânge:

  • verificați dacă bebelușul nu este flămând;
  • verificați scutecul;
  • scoateți copilul la plimbare;
  • distrageți atenția acestuia, vorbiți-i blând, oferiți-i o jucărie;
  • luați-l în brațe, cântați-i, se poate pune o muzică liniștitoare în cameră;
  • asezați copilul într-o poziție nouă;
  • o baie caldă este recomandată;
  • masajul blând îl poate liniști;
  • cereți sfatul unui medic dacă nu se liniștește sau atunci când bănuiți o problemă de sănătate.

Sfaturi pentru persoana care îngrijește copilul:

  • reduceți stresul: plimbare, exerciții fizice, baie, odihnă, pauză de 30 minute;
  • solicitați ajutor și suport emoțional din partea familiei;
  • instruiți persoanele care au grijă de copilul dumneavoastră să nu-l scuture niciodată.

Cel mai bun remediu pentru oprirea plânsului la bebeluși este îmbrățișarea mamei, calmul acesteia și respectarea unui program de îngrijire adecvat vârstei. Dacă plânsul nu se oprește după aplicarea acestor metode, se recomandă vizita la medicul pediatru. Pentru programare, aveți la dispoziție numărul 0232 920, Call Center Arcadia.